Sa nu indraznesti sa ma intelegi!

Plangi,urli,tipi..mai aproape decat privirea de privire
Mi-a fost atat de greu sa-mi astern generalitatile intr-a ta perpendiculara perfecta.Neajunsul..e ca acolo unde cad norii,eu nu mai pot nicicum sa lacrimez.
Imi trădez sensul,
niciodată logica.
Mi-am slugărit inima
până n-a mai știut să-mi dea ordine,
până când am orbecăit haosul. Arăt ca o metaforă incoerentă
care frapează prin însăși nonsensul ei cu stil.
Mi-aleg să pier pe limba mea,dar pe gura nimanui. Acum, mă şterg de oamenii-şerveţel, mă sprijin de oamenii- proptă, mă hrănesc din oamenii-ciocolată şi mă holbez la oamenii- stea. E frumos că ăştia şi încă mulţi alţii încă păstreză gustul de oameni.
Dar nimeni nu va afla că am aripi,
dacă nu mă arunc în gol.
Eram într-un potop al egoului;
respiraţia odată molcomă
producea acum tornade,
oriunde mă uitam,
nu reuşeam să văd decât chipul meu
oglindit în stropi, deformat de ape.
de teama de nu mă scufunda,
de neputinţa de a înota permanent,
de greutatea conştiinţei de a pluti
am decis să înghit toată apa în sec.
tu m-ai înţeles,
şi ai dat semn îngerilor să oprească ploaia
Tu… erai deja în apele tale,
eu secam cu toată apa din mine,
şi eram goală de peşti
Atunci am căzut la pământ...şi am deschis ochii pentru prima dată,
şi ţi-am văzut absenţa. Cârdul cu care fac geometrii pe cer
e un sincron imperfect, anemic
ce numai ochiul uscat şi pământesc
poate aprecia.
Satisfacţia mea - moartea lui,
coasta mea - perfomare acrobatică,
regula jocului - a se lăsa fără repercursiuni sentimentale.
Opriţi beţia de cuvinte,
n-o lăsaţi să curgă la infinit
pentru că la un moment dat
alcoolul va încurca sinapsele
şi se vor lega lanţuri de gânduri
peste puterea înţelegerii celuilalt.
Inima nu filtrează toată cafeaua de cuvinte,
mereu rămâne un zaţ
ce nu se topeşte,
şi înfundă ţevile ce se dilată către inimă.
Iar caimacul rămâne la nivelul scoarţei cerebrale
responsabile pentru amintiri.
Imi rup o coastă,
îmi desfac inima
şi vărs câteva grame de sânge în irişi -
letale pentru acrobat.
Soare,usuca-ma! Mereu ies din tine udă
şi frigul se amplifică.
de aceea, umblu mereu
cu prosopul de aripi la mine
în cazul în care ies prin ieşirea de siguranţă
şi nu am timp să te sec
sau să mă usuc.
Îmi vine să mă arunc în tine
şi să revărs toţi germenii care mă macină,
până ai să fii plin de mine,
dar eşti prea neîncăpător, încă.
Ştii că dacă ai să-mi descoperi punctul fix
m-ai putea întoarce pe dos ca o haină cu două feţe?
Aici,sus..sângele şi strănutul sunt albe
eu sunt transparentă şi fără de masă,
acolo jos, treptat devin vizibilă
chiar opacă luminii,
aripile mi se astupă,
şchiopătez la fiecare (ră)suflu
mă doare gravitaţia
mi-e rău şi foc de levitaţie.
Intr-un final, după ce-mi absorbisei toată apa
şi rămăsesem mai secată de seacă ca oricând,
aflasem că mă evaporasem într-o apă inodoră
şi-ţi şi fuzionasem tot parfumul meu natural.
eu miroseam a mai ne-mine ca niciodată.
Mor de neputinta de a putea,ingrop Universul intr-un singur om,fiintez prin negatiile pe care apoi le traiesc la afirmativ,te pun intr-o paranteza strivita de alta paranteza.Descoase-ma din incheieturi,dezbraca-te de nehaina,rezasambleaza-ma si reconstruieste-ma.Pune tu o inima-second-hand-pe a mea am vomitat-o!
De ce cer luminii sa-mi inteleaga intunericul?!